Despre noi | Activităţi | Legături | Contact

Şcolare:  Olimpiade | Referate  

Extraşcolare:  Corul "Biruitorii" | Corul "Filotheos" | Revista "Biruinţa"  
  Trupa de teatru "Biruinţa" | Iconografie  

« înapoi la REFERATE «

Nunta la noi, tinerii români
Practici liturgice

Este bine cunoscut că, omul, în viaţa de pe pământ, trece prin trei momente foarte importante:botezul nunta şi înmormântarea. Toate trei au op legătură deosebită cu viaţa religioasă a omului, iar primele două sunt considerate Sfinte Taine.
Pruncul, la puţin timp după naştere, este botezat pentru a se curăţi, a se spăla de păcatul strămoşesc moştenit de la Adam cel din Rai şi de la celelalte păcate săvârşite până atunci, intrând în stare harică. Apoi, ajuns la maturitate, el se va despărţi de mama şi tatăl său şi îşi va lua soţie. Acest eveniment este consfinţit prin nuntă, prin Sfânta Taină a Cununiei.
În sfârşit la bătrâneţe, omul moare şi va fi îngropat creştineşte, oficiindu-se slujba religioasă şi, de obicei, predica, câteva cuvinte despre cel trecut în viaţa de veci.
Dar pentru că acest articol se adresează în special tinerilor vom arăta mai pe larg Sfânta Taină a nunţii care este un subiect foarte important.
Cuvântul nuntă vine de la termenul grecesc gamos şi de la cel latinesc „matrimonium” şi înseamnă unirea fizică dintre un bărbat şi o femeie, una din legile esenţiale al e naturii, stabilite de Dumnezeu încă de la începutul existenţei omului. Dovezi găsim în Sfânta Scriptură, în cartea Facerea la capitolul 2 versetele 18-24, unde ne spune: „ nu este bine să fie omul singur pe Pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el ..iar coasta luată din Adam, a făcut-o Dumnezeu femeie şi a dus-o lui Adam… De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se ca uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup".
Ca o definiţie, am putea spune că nunta, cununia sau căsătoria este Taina prin care un bărbat şi o femeie s-au hotărât reciproc în mod liber, să trăiască împreună întreaga lor viaţă în scopul de a se ajuta reciproc, a naşte şi a creşte copii şi a se feri de desfrânare. Ei primesc prin rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea ei. Prin Taina Cununiei, legătura dintre bărbat şi femeie devine asemănătoare acelei dintre Hristos şi Biserică (Efeseni 5 , 22-23).
La noi, românii, nunta se săvârşeşte sâmbătă seara, apoi fiind prilej de bucurie, slujba este urmată de o masă festivă şi de distracţie. Aceasta, în genere, ţine până a doua zi dimineaţa, iar nuntaşii, fiind foarte obosiţi, vor dormi în timpul Sfintei Liturghii de duminică ceea ce este un păcat foarte mare. Deci, fiind prilej de bucurie şi de veselie, cununia se săvârşeşte în zi de sărbătoare, dar îndată după Sf. Liturghie când credincioşii se află la biserică.
Este cunoscut faptul că sunt unele perioade din timpul anului când nu se fac nunţi. Însă acestea sunt trecute în calendarul creştin ortodox şi trebuie respectate întocmai.
Ştim că nunta este precedată de logodnă. Cuvântul logodnă este de origine slavă şi înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie. Ea este rânduiala tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă premergătoare nunţii săvârşindu-se înaintea ei . Se poate şi aparte, cu mult timp înainte de nuntă, dar în ziua de azi se pot face mari greşeli procedând astfel. Spun aceasta pentru că mulţi tineri care se logodesc înainte de căsătorie cred că , prin aceasta, au primit binecuvântarea şi dezlegarea de a începe conveţuirea, adică o viaţă intimă, ceea ce este total greşit.
Logodna nu dă dreptul la consumarea vieţii conjugale, fiind doar o chezăşie o promisiune pentru căsătorie. Numai Taina Nunţii dă posibilitatea celor doi de a trăi împreună, al trăirea vieţii intime. În alte cazuri, cei care au făcut logodna nu mai vin ca să li se administreze Taina Cununiei şi trăiesc toată viaţa în concubinaj. Aceasta este şi un mare păcat dar poate duce şi la mari nenorociri în viaţa celor doi. De aceea se recomandă ca cele două slujbe să fie săvârşite împreună.
Trebuie menţionat faptul că ambii tineri trebuie să fie de aceeaşi religie, adică să fie creştini ortodocşi. Nu este îngăduită nunta dintre un ortodox şi o persoană de altă religie. Tânărul sau tânăra, dacă sunt neortodocşi, trebuie să treacă la ortodocşi. Şi naşii trebuie să fie ortodocşi, căsătoriţi , cu o viaţă de familie morală , exemplară, pentru a fi modele de urmat în viaţa finilor.
Inelele de logodnă au şi ele o însemnătate deosebită: ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei, al legăturii tainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi.
Cât priveşte săvârşirea slujbei, aceasta trebuie să –şi desfăşoare ceremonialul numai în casa domnului, în Biserică, şi nu în case particulare. Trebuie respectată rânduiala completă prevăzută în cărţile de cult.
Cu toate acestea întâlnim şi unele practici neliturgice şi necanonice: legarea mâinilor celor doi cu o batistă albă, după ce preotul le citeşte rugăciunea a treia şi le împreunează mâinile, este întâlnită în părţile Transilvaniei şi nu are nici o justificare: amăgirea sau păcălirea tinerilor atunci când li se dă să guste din pâine şi din vin este una din practicile întâlnite la unii din preoţi, mai ales din mediul rural, dar uneori şi la oraş, are intenţia de a înveseli pe nuntaşi. În unele localităţi este aşa de îndătinat , ca şi cel cu aruncatul bomboanelor, încât mirii se aşteaptă de la început de aceasta, iar dacă preotul nu procedează aşa atunci se produce nedumerire şi chiar nemulţumire a nuntaşilor. Obiceiurile nu trebuie comentate căci ele sunt, fără îndoială, greşite, se denaturează şi se şi ridiculizează la un moment foarte important al slujbei.
Împărtăşirea din paharul comun, binecuvântat înainte de preot, este simbolul bucuriei nunţii, dar, mai ales, comuniunea şi unirea celor doi soţi, de acum se vor împărtăşi de bucuriile şi necazurile vieţii împreună. La început, a existat numai paharul, aşa cum arată rugăciunea de binecuvântare, apoi s-a adăugat şi pâinea. Aceasta poate fi interpretată ca o reminescenţă din religia romană, când, la nuntă se frângea pâinea pe care mirii o mâncau împreună. Obiceiul frângerii pâinii se mai păstrează şi azi în unele părţi. Astfel, mireasa părăseşte casa părintească aruncă din pragul casei, cu spatele spre lume, o bucată de pâine, aceasta fiind mâncată de nuntaşi. Practica, însă, nu are o semnificaţie religioasă şi a rămas o datină populară. Obiceiul practicat în Transilvaniei de a da loc de vin miere, nu se justifică.
Împărtăşirea din acelaşi pahar şi din aceeaşi pâine ne poartă mai degrabă cu gândul la împărtăşirea mirilor care se făcea în acest moment al slujbei. Cântarea „Paharul mântuirii”, care se rosteşte la împărtăşirea mirilor, ne duce cu gândul la paharul, sau potirul din care se împărtăşeau credincioşii. De aceea momentul trebuie să fie plin de sobrietate, cum, de altfel plină de măreţie trebuie să fie şi toată rânduiala slujbei.
Înconjurarea mesei sau dansul ritual, trebuie făcut cu decenţă şi sobrietate nu cu paşi agitaţi, ritm de dans sau ţopăieli. Acest moment exprimă bucuria sau întemeierea unei familii, în vederea naşterii de prunci aşa cum a născut Maica Domnului în urma prorociei lui Isaia 7,14, ca şi sfinţilor prin viaţa virtuoasă în cadrul căsniciei. Dansul acesta nu este hora lumii în care intră tinerii, cum mai auzim spunându-se cu acest prilej, de către unii preoţi, ci un dans ritual cu semnificaţie teologică şi morală.
Atitudinea mireselor de a se feri una de alta, şi de a evita să se întâlnească  pe drum, este una din practicile superstiţioase care nu se justifică în nici un fel. Biserica şi slujba nu ne îndeamnă la o asemenea comportare, ci, dimpotrivă, ne recomandă comuniunea. Miresele ar trebui să se întâlnească, să se îmbrăţişeze, să se felicite, amintindu-şi toată viaţa  că s-au cununat la aceeaşi biserică. Atunci ar trebui să se manifeste prietenia şi dragostea, iar nu duşmănia şi ura. Biserica nu dezbină ci uneşte.
Cu cele sfinte nu se glumeşte niciodată. Prin aceasta se trezeşte şi interesul mirilor, conştientizându-i de importanţa acestui mare act care sfinţitor pe care îl trăiesc.

Bibliografie: Revista "Vestitorul Ortodoxiei" nr. 254-255 din 15 oct 2000; "Dogmatica ortodoxă, Manual pentru seminariile teologice".