Prima pagină  

 

 Despre noi | Activități | Legături | Contact

Școlare:  Olimpiade | Referate  

Extrașcolare:  Corul "Biruitorii" | Corul "Filotheos" | Revista "Biruința"  
  Trupa de teatru "Biruința" | Iconografie  

 
 

 

« înapoi la REFERATE «

Despre Duhul mândriei la Sfântul Ioan Casian

 

 

Unul dintre cele 8 păcate principale este și păcatul mândriei sau al trufiei. Păcatul trufiei este de două feluri: primul îi asaltează pe monahii duhului și pe cei mai ridicați, iar celălalt pune stăpânire chiar pe începători, încă legați de a mânca carne.

Ca să putem cunoaște puterea acestui atât de apăsător tiran, aflăm că îngerul acela, care pentru uimitoarea lui strălucire și frumusețe a fost numit Lucifer, n-a fost alungat din cer pentru nici un motiv decât acesta: rănit de săgeata trufiei a căzut din acel fericit și sublim al îngerilor. Acesta (Lucifer) înveșmântat în lumină dumnezeiască și strălucind prin dărnicia Ziditorului printre celelalte puteri cerești, s-a încrezut că deține prin tăria propriei naturi, nu prin binefacerea acelei dărnicii, splendoarea înțelepciunii și frumusețea virtuților, cu care îl împodobise harul Creatorului. Bizuindu-se desigur pe liberul său arbitru de care dispunea, crezu că prin acest fapt are din belșug toate câte îi sunt de trebuință pentru desăvârșirea virtuților și pentru deplina fericire veșnică.

Aceasta din cauza primei căderi și originea bolii principale. Aceasta strecurându-se prin cel doborât de ea (Lucifer) spre primul om, a generat slăbiciunile și materia tuturor patimilor. În momentul când a crezut că în virtutea liberului arbitru și a sârguinței sale poate atinge slava Dumnezeirii a pierdut tocmai acel har al Ziditorului pe care tocmai îl dobândi-se.

Cât de mare este răul trufiei, dacă are drept adversar nu vreun înger, nici alte virtuți opuse, ci chiar pe Dumnezeu!Căci trebuie notat că nu s-a zis niciodată despre cei cuprinși de celelalte vicii că-L au potrivnic Dumnezeu : nu le stă nimic în împotrivă celor lacomi la mâncare, celor desfrânați, celor mânioși sau celor iubitori de argint, ci numai celor semeți. Celelalte vicii se îndreptează numai asupra celor ce le face, sau a celor ce-i susțin dacă par a se bate doar împotriva oamenilor, pe când acesta vizează în mod propriu pe Dumnezeu, și de aceea merită să-L aibă dor pe El potrivnic.

Prin urmare, vom putea scăpa lațul celui mai ticălos duh; dacă la fiecare virtute în care simțim că am înregistrat o sporire vom spune acest cuvânt al Apostolului: „Nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este cu mine” și „Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”(I Corinteni 15,10) și „Dumnezeu este Cel Care lucrează întru oi ca să vă voiți și să vă săvârșiți, după a Lui bunăvoință.”(Filipeni 2,13). Chiar autorul mântuirii noastre spune: „Cel ce rămâne întru Mine și Eu întru el „(Ioan 15,5) și „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar ne-am osteni cei ce o zidesc, și de n-ar păzi Donul cetatea, în zadar s-ar osteni cel ce o păzește”(Psalmul 126,1) și „ În zadar vă veți scula dis de dimineață”(Psalmul 126,6) fiindcă „nu este nici de la cel care voiește, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu, care miluiește”(Romani 9,16).

Negreșit, oricât de arzătoare i-ar fi vrerea și însuflețită alergarea celui trăitor în trupul care se împotrivește duhul, acestea nu pot fi îndestulătoare pentru a fi în stare cineva să ajungă la o atât de înaltă răsplată a desăvârșirii.

Numai sub protejarea milostivirii divine se va învrednici el să ajungă la aceea ce râvnește atât de mult și după care aleargă.

Tot sufletul posedat de boala trufiei este dat în mâna sirienilor intelectuali, adică în stăpânirea relelor sufletești și întinat trupește, cel puțin să se știe necurat, el, care în răceala lui sufletească, n-a putut înțelege mai înainte din cauza semeției inimii a devenit necurat în fața lui Dumnezeu. Înjosit astfel, poate va renunța la nepăsarea de mai înainte și, doborât și rușinat de ticăloșia patimilor cărnii, de aici încolo poate se va grăbi cu înfocare să se întoarcă la căldura duhovnicească.

Trufia spirituală, care am arătat că-i asaltează mai ale pe cei desăvârșiți nu este cunoscută curăție a inimii, ca să poată ajunge la treapta unor asemenea lupte și nici nu-i asigurată vreo purificare de viciile expuse în cărțile de mai înainte. Trufia spirituală, deci, îi atacă de regulă numai pe aceia, care biruind viciile de mai înainte, se află acum așezați aproape pe culmea virtuților. Fiindcă vicleanul vrăjmaș n-a putut să-i doboare, prăbușindu-i spiritual. Cu ajutorul acesteia, îi despoaie de toate meritele slujirilor de mai înainte câștigate cu multă trudă. Însă pe noi, cei încă stăpâniți de patimi pământești nu ne consideră nicidecum demni de a ne spune la fel de ispite, ci ne surpă printr-o trufie.

De această trufie a trupului, de care am vorbit, se instalează în mintea unui monah intrat în călugărie și negreșit orientat. Deci renunțarea la lume a celui devenit monah nu-i nimic altceva decât semnul mortificării și al crucii, și nu poate fi începută și clădită pe alte temelii, decât pe convingerea că e mort pentru faptele acestei lumi, nu numai spiritual, dar să creadă că chiar trupește poate muri în fiecare zi, dimpotrivă, trufia îl face să spere o viață lungă, îi pune în față numeroase și grele neputințe.

Prin urmare, cu mintea stăpânită de o așa necredință și alungat de șiretenia satanică de la acea scânteie de credință de care se văzuseră aprinși la începutul conversiunii lor la monahism, ei își păzesc mai cu multă grijă banii, pe care mai înainte se apucaseră să-i risipească, și-i păstrează cu o mai aprigă zgârcenie, fiindcă odată cheltuiți nu mai pot fi redobândiți apoi; ba, ceea ce este mai rău, reiau bunurile de care se lipsiseră mai înainte, sau cel puțin – și acesta este cel de al treilea și cel mai rău gen de ticăloșie – adună averi, pe care nici mai înainte nu le avuseseră, dovedind astfel că ieșind din lume, n-au câștigat nimic mai mult decât doar numele de călugăr.

Trufia este lipsită de răbdare, străină de dragoste, gata să aducă insulte, nevolnică să le îndure, la rându-i, la ascultare se lasă greu, afară doar dacă dorința și vrerea i-au luat-o înainte, nu se împacă să primească îndemnuri de la alții, nu-și poate reteza vrerile proprii,dar rezistă îndărătnic oricăror vreri străine, se străduiește necontenit să-și impună vederea lui, neîmpăcându-se în nici un chip să cedeze cu ceva cuiva.

Atletul lui Hristos, care, întrecându-se după regulă în lupta duhului, dorește să fi încununat de Domnul, să se silească în orice chip să sugrume acea cumplită fiară care înghite toate virtuțile, fiind sigur că nu poate fi lipsit de orice viciu, cât timp îi sălășluiește ea inimă chiar dacă ar părea să aibă ceva virtute, aceasta o face să piară în veninul ei. Nu se va putea înălța niciodată sufletul nostru edificiul virtuților, dacă mai întâi nu vor fi pus în inimă temelie adevăratei smerenii, care consolidată puternic poate susține templul desăvârșirii și dragostei.

 


Bibliografie: Părinți și Scriitori Bisericești, nr. 57 – Sf. Ioan Casian